picioarele, ori sa luam o daraba de pita. Iarna a fost mereu un anotimp drag sufletului meu, poate si pentru ca in aceasta perioada erau cele mai frumoase sarbatori romanesti si crestinesti, oamenii erau mai buni si mai luminosi, iar timpul parca-si iesea din matca, devenind un timp doar al sarbatorii. Iarna, oamenii se strangeau mai usor unii cu altii si povestile se teseau mai repede. Era timp mai mult pentru vorbe si amintiri, spuse de batranii satului, ori de oamenii care veneau la noi in claca sau veneau "in povesti", chiar asa se spunea. Veneau vecinele cu lucrul de mana, si istoriile si povestile lor teseau in mintea mea scenarii fantastice. Erau clipe feerice de liniste, de impacare sufleteasca.

- Tinutul Nasaudului a fost totdeauna un spatiu al romanismului, tinutul graniceresc, cu simboluri pregnante ale identitatii noastre. S-a mai pastrat ceva din patriotismul de atunci?

- Romanismul este pentru orice ardelean o parte a sufletului si el arde la rosu si azi. Sentimentul acesta e asa de viu in sufletul nostru, pentru ca ardelenii au plans mult pentru dreptul de a-si afirma identitatea de romani si credinta stramoseasca, ortodoxa. Avem si martiri aici, in tinutul nostru nasaudean. Il amintesc aici pe batranul Atanasie "Tanasa" Todoran, cel pomenit in balade, care, la cei peste o suta de ani, cati avea la 1762, s-a ridicat impotriva oranduirii imperiului austro-ungar si nu a fost de acord sa-si schimbe credinta ortodoxa cu cea greco-catolica, impusa de imperiu. De aceea, astazi el este canonizat, intrat in randul martirilor. Acest pamant al Ardealului e imbibat cu multe lacrimi. Poate si de aceea, in acest tinut, sunt cele mai frumoase si cele mai multe cantece legate de istoria zbuciumata a neamului romanesc. Le-am ascultat, impreuna cu istoriile ce le insotesc, de multe ori, de la batranii din sat, si inima mea a tresarit la ele, inca din frageda pruncie. Am inregistrat pe unul din albumele mele, cules chiar din satul copilariei mele, un cantec ce vorbeste despre plecarea romanilor nasaudeni la Alba Iulia, in 1918, cu prilejul Marii Uniri. Sunt acolo cateva versuri impresionante, in care se arata cum romanilor care ajung la intrarea pe poarta cetatii Alba li se spune: "Mergeti inapoi, romani, / Ca Ardealu-i cu stapani!". Si le raspund romanii: "Lasati, vrajmasi, liber podul, / Sa poata trece norodul, / Ca va calcam in picioare, / Nu v-ar rabda sfantul soare!". Si din Caianul Mic a fost o delegatie la Alba Iulia, ca din toate satele si comunele ardelene.

Drapelul pe care ei l-au dus acolo si l-au adus inapoi acasa sta la loc de cinste in Muzeul Scolii. Am vazut drapelul acela, l-am atins, am auzit cantecul lui de zeci de ori, l-am cantat si eu, si cum sa nu ma simt atunci legat de istoria locului meu si sa nu ma gandesc la clipele grele prin care au trecut ardelenii mei? Si-mi mai aduc aminte si de povestile bunicului meu dinspre mama, despre umilinta pe care au indurat-o in fata jandarmilor unguri, atunci cand Ardealul a fost cedat, prin Diktatul de la Viena... De aceea, nu ma regasesc intre romanii pentru care cuvantul patriotism nu mai are nici o rezonanta interioara, nici o vibratie. Desi saraci din punct de vedere material, noi, romanii, avem o bogatie spirituala jinduita de multe alte natiuni ale Apusului, ramase sarace si goale, globalizate si uniformizate. Dar eu mai am un motiv in plus de mandrie locala: tot din satul meu, Caianul Mic, se trage si Ioannis Caionis Valahus - Ioan Caianu Romanul, calugarul ce a lasat o lucrare remarcabila, "Codex Caioni", prima culegere de folclor din aceasta parte a Transilvaniei, o personalitate importanta a veacului al XVII-lea, un umanist si un carturar recunoscut in Apus, care a ajuns chiar episcop al Ardealului, ceea ce era extraordinar pentru un roman pornit de jos, in timpul dominatiei imperiale. Este, cu adevarat, un lucru extraordinar sa cresti cu constiinta valorii neamului tau si sa te sprijine gandul acesta in viata, oriunde te-ai duce in lume. Nasaudenii mei inca gandesc asa. Iata, in Caian, la mine, traia pana de curand o femeie absolut extraordinara, Ludovica Hiticas, si de la ea am cules foarte multe cantece. Si tin minte ca la un moment dat, tot povestind noi, a scos din lada ei de zestre, cu care se maritase si in care-si tinea toalele cele bune, o carte veche de istorie. Cred ca era celebrul manual al lui D.D. Patrascanu, un model de manual interbelic, dupa care ar trebui refacute si ororile (si erorile!) de manuale de istorie din ziua de azi. Dumneaei stia a ceti, si seara citea din acea carte si se minuna de faptele de vitejie ale stramosilor nostri si ale marilor nostri domnitori. Si mi-a spus ca a lasat cu limba de moarte ca acea carte sa-i fie pusa in coparseu, dupa ce-a muri. Va-nchipuiti? Avea 98 de ani si voia sa se ingroape cu cartea de istorie.

"Satul romanesc se retrage in carti"

- Cu siguranta ca ati inceput sa cantati inca din anii copilariei, ca majoritatea interpretilor populari, indemnati catre muzica de comunitatea in care traiesc...

- Intr-adevar, pe la cinci-sase ani, cantam cocotat intr-un dud batran, sa nu ma vada lumea, ori cand eram singur, jucandu-ma pe prispa casei. Primele cantece le-am invatat de la sora cea mai mica a tatei, Nastasia, fetiscana fiind. Cu ea si cu copiii din vecini, mergeam cu vacile la camp, si acolo ne intreceam in a canta, fiecare mai frumos.

Cand se facea jocul in sat, stateam langa ceterasi (intre ei, o figura cu totul aparte era batranul Costan Moldovan), ascultand atent ritmul si strigaturile. Eram mai cu seama atent ce-i striga feciorii Nastasiei, matusa mea, fata de maritat pe-atunci. Stiam ca cel care o juca trei-patru jocuri la rand, de buna seama ca trebuia sa fie dragutul ei, si atunci, cand mergeam acasa, o param tuturor. Multe hori am invatat si de la bunica mea dinspre mama, Maria Ciui, care era o horitoare neintrecuta, si un creator popular inspirat. Toate femeile veneau la ea sa le compuna versuri populare "personalizate" pentru strigatura in prag, ori strigatura la gaina, specifice nuntilor nasaudene, cu vorbe anume alese si mestesugit puse laolalta, legate de familia nasului, ori a socrilor. Am mai prins inmormantari la care se canta "versul", poezia aceea funebra, specifica Nasaudului, prin care cel raposat isi ia ramas bun de la lume si de la cunoscuti. Bunica mea compunea si din acelea si stia sa puna in vers orice eveniment al vietii omului, era ca o cronica nescrisa a aproape fiecarei familii din sat. In ultima perioada a vietii, a devenit foarte credincioasa si nu mai canta, din smerenie, cantece de lume, dar am apucat sa culeg de la dansa cateva melodii cu mare greutate pentru mine, iar apoi, foarte multe pricesne. Mi-e tare drag sa-i ascult glasul bunicii si, cand mi-e dor, ascult casetele cu vocea ei pe care le-am inregistrat. Am incercat sa ma apropii de oamenii care purtau in gand si in suflet cantecele zamislite de-a lungul atator generatii de tarani traitori pe acest meleag. Dar am pornit cu adevarat pe drumul cantecului, cand am intrat in Ansamblul folcloric "Cununa de pe Somes", al Casei de Cultura "George Cosbuc" din Bistrita, unde m-am format ca interpret, sub indrumarea doamnei Elvira Botos, care m-a pregatit pentru numeroasele festivaluri si concursuri interjudetene si nationale de folclor, care m-au consacrat, pas cu pas, aducandu-mi recunoasterea publicului. Am inregistrat mai multe albume de folclor si de pricesne, iar cu ocazia spectacolului aniversar de la Sala Radio din Bucuresti, am lansat si un album, "La curtile dorului". Unele din cantecele de pe el sunt culese de la batranii de care va vorbeam. Astazi este din ce in ce mai greu sa-i gasesti. "Satul romanesc, incet-incet, se retrage in carti, si cartile in biblioteca", asa dupa cum spunea poetul clujean Ioan Muresan.

Pana de paun

- Cred ca asta v-a impins si sa realizati mai multe filme etnografice, pentru a ramane drept document celor ce vor veni dupa noi.

- E drept, le-am facut din dragoste pentru satul na-saudean, fixand pe pelicula obiceiuri si datini aflate in pericol de a se pierde, creatori populari cum nu vor mai fi niciodata. Cu "Biserica de lemn din Teaca - Budurleni", in care se slujeste neintrerupt de peste trei sute de ani (muzica pentru acest film a fost compusa de etnomuzicologul Gruia Stoia), am luat marele premiu la festivalul international de film documentar, cu productii din peste treizeci de tari participante, "Eco-ethno-folk" de la Slatioara. In urma acestui succes a fost posibila strangerea de fonduri pentru restaurarea bisericutei, o bijuterie arhitectonica si de spiritualitate romaneasca, care a fost resfintita anul trecut, in luna noiembrie.

- Chiar daca peisajul festivalier al ultimilor ani pare prea dens, dvs. organizati un festival ce se individualizeaza prin marca, prin tinuta pe care i-o impuneti.

- Festivalul-concurs "Pana de paun", pentru tinerii interpreti de muzica populara, se bucura de un succes deosebit, numarandu-se printre cele mai importante manifestari de gen la nivel national. Trofeul consta, alaturi de premiul in bani, intr-un clop cu paun, tot din dorinta de a pune in valoare acest element de mare spectaculozitate al portului traditional nasaudean, unic in lume. Mai sunt mesteri care mai fac clopul cu paun (Lucia Todoran de la Salva e unul dintre ei, cunoscuta in tara si peste hotare). El a fost inspirat, spun specialistii etnografi, din coiful militar al cuceritorilor romani, care si-au facut aici mai multe garnizoane. In functie de cate randuri de ochiuri de paun are clopul, era mai "gazdac", mai bogat feciorul care-l purta. La jocul satului, atunci cand eram copil, vedeam zeci si zeci de palarii cu paun, care se invarteau ametitor, in ritmul muzicii cantate de ceterasi, o imagine exotica, ce mi-a ramas intiparita in amintire pentru totdeauna. De la plecarea dintre noi a Valeriei Peter Predescu, organizez si un festival anual care-i poarta numele, deja indragit de public, ca semn al pretuirii si recunostintei noastre pentru truda sa de-o viata inchinata cantecului.

"Preotia este o misiune, nu o profesie"

- Pe langa muzica populara, careia ii dedicati energiile dvs. artistice, ati studiat si Teologia, la Universitatea din Oradea. Si credinta ati mostenit-o pe linie de familie?

- Dragostea de Dumnezeu am invatat-o de la bunicile mele, femei foarte credincioase: bunica din partea tatalui, alaturi de care am crescut in casa parinteasca, si bunica din partea mamei, care era din satul de peste apa Tiblesului, Caianul Mare. Indeosebi aceasta din urma imi parea a semana, cum o vedeam eu cu ochii de copil de-atunci, prin bunatatea si blandetea ce radiau in jurul sau, cu Maica Domnului. Bunica era ingerul nostru pazitor si este in continuare, simt asta. Eram prezent la sfanta biserica, pe cand eram copil, duminica de duminica si la fiecare sarbatoare, la slujbele

din postul Pastelui ori din postul Sfintei Marii cand, seara de seara, se citea Paraclisul Maicii Domnului. Si-mi era drag sa merg, dar si usor, casa parintilor mei fiind chiar sub tampla bisericii, la o rascruce de drumuri.

Am facut Teologia, dar fara gandul sa ma preotesc, pentru ca incepusem deja sa fiu cunoscut in lumea interpretilor de cantec popular si undeva, intre a sluji de la altar lui Dumnezeu si a merge apoi pe scena, unde interpretam cantece de joc si de voie buna, sesizam o mica inadvertenta. Preotia este o misiune, nu este o profesie ca oricare alta. Am gasit, totusi, o formula prin care sa slujesc, de pe scena, si credintei, realizand in preajma sarbatorii pascale un concert anual, deja asteptat de publicul din orasul Bistrita, intitulat "Pricesne si cuvinte de invatatura crestin-ortodoxa", ce are loc in cea mai importanta biserica a orasului. Pricesnele, aceste minunate cantari de slava lui Dumnezeu, create de oamenii simpli, sunt interpretate de colegi de-ai mei de scena, care le au in repertoriu, culese de fiecare, din satele lor. Intre momentele acestea sunt intercalate cuvinte de invatatura pe diferite teme, scurte cuvantari rostite de preoti, spre deslusirea unor intrebari firesti ale poporului legate de post, de sfintele taine, de patimile Mantuitorului etc. Bisericile se dovedesc neincapatoare, in fiecare an. Lumea vine pentru aceasta hrana spirituala, se pregateste sufleteste pentru sarbatoarea Invierii, in esenta sa. Legat si eu, cum spuneam, prin bunicile mele, de pricesne si cantecele de strana, le-am adunat pe cele invatate de la ele pe un album intitulat "La Dobric, la manastire". Si, in treacat fie spus, manastirea aceasta a fost construita in anii din urma pe locul mosiei Milea. Castelul, recastigat de urmasii mosierului Milea, dupa '89, a fost donat Episcopiei Vadului, Feleacului si Clujului, care a decis aici, intr-un sat in care mai mult de 70 la suta din locuitori sunt de confesiune neo-protestanti (pocaiti n. red.), infiintarea acestei manastiri ortodoxe si a unui asezamant social. Dupa multe incercari si ispite, Bunul Dumnezeu a randuit asa, ca Dobricul a deveni rapid un loc de mare spiritualitate, supranumit "Nicula Vaii Tiblesului", de care eu sunt foarte legat sufleteste.

"Mai avem public pentru folclor"

- Pe langa toate aceste activitati sunteti si presedinte al Comisiei de Cultura a Consiliului Judetean Bistrita. Din aceasta pozitie vi s-a parut vreodata ca politica stirbeste din emotia si entuziasmul unui slujitor al scenei?

- Intr-adevar, pentru un suflet de artist, acest domeniu al politicii nu este unul in care el sa se simta foarte in largul sau. M-am inrolat intr-o politica a culturii, tot din dorinta de a face ceva pentru folclor si traditie, de a avea un cuvant de spus atunci cand se pune problema fondurilor pentru conservarea sau reinvierea lor. Pentru ca este nevoie, si la acest nivel, de oameni care sa tina partea acestui domeniu al culturii, lasat ultimul intotdeauna la impartirea bugetului, desi s-ar fi putut investi in el ca in produsul nostru cel mai reprezentativ, la categoriile "export" si "turism".

Toata tara trece prin vremuri grele, dar trebuie sa rezistam, sa luptam pentru idealurile noastre si, mai ales, sa nu ne pierdem speranta. Cele trei virtuti ale unui bun crestin, credinta, dragostea si nadejdea, nu trebuie sa ne paraseasca niciodata, ele ne vor ajuta sa ne pastram si fiinta noastra, ca neam.

- In calitate de interpret al folclorului traditional, a fost vreun moment in care v-ati pus intrebarea: "Pentru cine mai cant? Cine mai asculta o astfel de muzica"?

- Eu zic ca inca avem public pentru folclor. Nu trebuie sa avem temeri. Multi oameni asteapta cu bucurie si cu dragoste intalnirea cu cantecele adevarate ale neamului nostru. Cantecul traditional este in continuare o componenta importanta a vietii lor spirituale. Iar asta mi-o arata aplauzele lor, care sunt la fel de sincere, peste tot pe unde ma duc.

- Ce v-ati putea dori mai mult, la varsta aceasta perfect rotunda, de 50 de ani?

- Sa am in continuare sanatate si puterea de a purta pe scena cantecul nostru nasaudean, dar mai ales forta de a pregati si de a lasa in urma mea o generatie care sa preia de la noi stafeta si sa duca mai departe aceasta dulce povara a folclorului romanesc. Sa stiu ca dupa noi nu va ramane campul pustiu si nelucrat.